Wikipedysta:Pawelboch/brudnopis3

Instrumenty mongolskie

• byzaanchy/bizanczi
• murgu
• shoor

---

Mankurtyzacja

Mankurtyzacja - utrata tożsamości (kulturowej, etnicznej) w wyniku ulegnięcia obcym wpływom.

Termin stosowany w publikacjach z zakresu historii, socjologi

http://books.google.pl/books?id=Sw8X-OVnphIC&pg=RA1-PA50&dq=mankurtization&source=gbs_toc_r&cad=0_0#PRA1-PA50,M1

Literatura

Kazakhstan: ethnicity, language and power. Bhavna Dave, Routledge, 2007, ISBN 0-415-36371-3, ss. 242

---

Mankurt (film krótkometrażowy)

Mankurt – krótki film animowany powstały w 2007 roku na Wydziale Sztuk Pięknych Anadolu University (Eskişehir, Turcja). Nawiązuje do mitologii ludów tureckich i postaci mankurta - bezwolnego niewolnika zdolnego zabić nawet własną matkę.

Film udostępniony jest poprzez Internet.

• amimacja: Ali Khan Meydan
• koncepcja: Mete Gǔndoğan
• scenariusz: Ufuk Atan
• loyaut: Ali Khan Meydan, Mete Gǔndoğan, Ufuk Atan
• montaż: Ali Khan Meydan
• asystent montażysty: Selçuk Kıray
• muzyka: tradycyjna tuwińska melodia ludowa
• słowa: tradycyjna pieśń, opracowana przez Alberta Kuwiezina
• remix: Iwan Sokolovsky

Czas trwania: 5 minut

Linki zewnętrzne

• tekst piosenki "Teve Xaya" na TyvaWiki
• Mankurt w serwisie YouTube (ang.)

Kategoria:Filmy krótkometrażowe Kategoria:Filmy animowane Kategoria:Tureckie filmy

---

Moczani (Siedmiogród)

Moczani (rum. Mocani) - grupa etniczna lub etnograficzna zamieszkująca Karpaty Siedmiogrodzkie.

Mocanii sunt comunităţi pastorale autohtone de oieri români similare în multe privinţe cu aromânii (în special cu ramura 'rămânilor fărşeroţi' şi cea a 'grămuştenilor' cu care de altfel au coabitat în stâne situate mai ales în două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar şi în alte arii ale acestei provincii. Mocanii au fost, până de curând, asociaţi cu transhumanţa, care îmbrăca uneori forme extreme, deşi ei nu practicau un nomadism propriu-zis.

Ramurile mocanilor şi situarea lor geografică

Cele două mari comunităţi distincte de mocani se situează în Transilvania: prima în Mărginimea Sibiului (la vest de oraşul Sibiu) iar cea de-a doua la est de Braşov în zona Săcelelor, nu departe de curbura Carpaţilor. Atât mocanii mărgineni, cât şi cei săceleni au fost denumiţi în trecut „ungureni”, când aceştia se aflau în tranzit ori s-au stabilit pe teritoriul „vechiului regat”.

Mărginimea Sibiului

Mocanii din zona Mărginimii Sibiului poartă şi denumirea alternativă de 'ţuţuieni' respectiv 'mărgineni'. Saşii din Sibiu i-au denumit 'Gebirgswalachen' („valahi de munte”) sau 'die Tzutzuianen' (Zuzujanen).

Într-o accepţiune mai largă, Mărginimea Sibiului reprezintă o entitate geografică, istorică şi etnografică cuprinzând salba de sate româneşti aşezate la poalele munţilor Sibiului. Limita răsăriteană este satul Boita, aşezat pe malul drept al Oltului, la intrarea în defileul omonim, iar limita de vest este comuna Jina, având drept hotar râul Sebeş. Mărginimii Sibiului aparţin localităţile Boita, Sadu, Râul Sadului, Tălmaciu, Tălmăcel, Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Orlat, Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina. Într-o accepţiune mai restrânsă, Mărginimea Sibiului este teritoriul din fostul ducat al Amlaşului, având ca nucleu satele din jurul cetăţii Salgó, dintre care cel mai reprezentativ era Săliştea (Magna Villa Valachicalis), fost sediul scaunului cu acelaşi nume. Unele dintre ele (Sălişte, Răşinari, Vale, Poiana Sibiului) au practicat oieritul transhumant, păstorii mărgineni ducându-şi turmele de oi la Dunăre, în Dobrogea, până în Caucaz şi Peninsula Balcanică. Tipice pentru mărgineni sunt aşa-zisele „drepturi din bătrâni”, bazate pe jus valahicum, specific organizărilor prestatale româneşti. Au moştenit deprinderi militare din timpurile când locuitorii acestor sate aveau atribuţii de pază a hotarelor şi trecătorilor în sec. XVIII prin constituirea de către Maria Tereza a Regimentului I de graniţă românesc, cu sediul la Orlat.

Mocanii săceleni şi cei din zona adiacentă: moroieni, colibaşi, bârseni

Mocanii din zona Braşov-Săcele (mai precis cei din aşa-numitele „şapte sate”) sunt consideraţi a fi „adevăraţii” mocani. Prin tradiţie, ei au practicat transhumanţa cu turme imense de oi, iar in secolul al XIX-lea, mai ales după tratatul de la Adrianopole, care le-a îngrădit mişcarea, au fost şi „cărăuşi” conducând garnituri sau caravane de mărfuri pe mari distanţe, aidoma aromânilor cărvănari. Ei nu sunt cunoscuţi sub un alt nume, deşi ocazional sunt denumiţi şi mocani bârseni, deşi apartenenţa Săcelelor ca atare la Ţara Bârsei, entitate politico-geografică medievală germană cunoscută sub numele de Burzenland, este disputată.

Alte comunităţi pastorale limitrofe mocanilor săceleni sunt 'moroienii' din culoarul Rucăr-Bran, la hotarul dintre Transilvania şi Muntenia (Valahia). Aceştia se mai numesc şi 'colibaşi' sau colibaşi brăneni, deşi nu este clar dacă cele două comunităţi, a căror denumire a căzut în desuetudine, sunt una şi aceeaşi. Colibaşii practicau de asemeni, până de curând, transhumanţa, fiindu-le specifică un fel de „transhumanţă locală de subzistenţă” într-un mod dezorganziat, oportunist. De la ei provine denumirea diverselor localităţi Colibaşi din Muntenia.

Colibaşii sunt concentraţi în jurul pasului Bran (din jud. Făgăraş), într-un ţinut de circa 80 km pătraţi. Colibaşii brăneni duc în continuare o viaţă nomadă autentică. Au şi locuinţe permanente, dar se deplasează cu turmele dintr-un loc în altul, dintr-o ţară în alta. Locuitorii de sub cetate intră în contact, chiar dacă rar, cu restul populaţiei mai civilizate din regiune şi oraşe. Cei ce se află mai sus de cetate, într-o izolare totală, sălăşluiesc numai cu turmele şi, din cauza răsfirării, au contacte rare până şi unii cu alţii. Şcoala şi educarea poporului le sunt noţiuni necunoscute, însă e o populaţie paşnică. Aceşti locuitori munteni, cu onestitatea lor tipică, sunt victima unei preoţimi pătrunse de egoism. Aceasta îi menţine dinadins la nivel infantil de înapoiere ca să-i poată extorca/şantaja mai uşor. Ocupaţiile le sunt aproape fără excepţie creşterea animalelor şi contrabanda. De puţin timp încoace începură să aibă oarece dispoziţie şi pentru agricultură, în măsura în care însămânţează porumb ici-colo, prin grădinile lor împrejmuite cu garduri. Înainte de 1848 căutau să se arate săraci, întrucât, dacă inspectorii (fiscali) constatau spor (economic), le măreau birul. Între timp, de când n-au nevoie de tertipul cerşetoriei, încep să vădească mai multă îngrijire, în vestimentaţie şi la case. Portul se aseamănă mai curând cu cel al locuitorilor Valahiei. Femeile îşi leagă turban, se încalţă cu opinci şi poartă cojoc (bundiţă) lung(ă) cu nasturi. Atât femeile cât şi bărbaţii îşi taie părul puţin îngrijit în stil breton până deasupra sprâncenelor, ceea ce dă feţelor mohorît întunecate o mină stranie. Femeile şi bărbaţii umblă mereu călare pe cai de munte bondoci, nu prea ştiu ce e căruţa, cel mult folosesc cotiga cu două roţi - vehicul văzut arareori. Cauza - lipsa totală a drumurilor: nu prea caută să aiba contact cu oraşele. Întrucât se mulţumesc cu puţin, le ajunge ce pot exploata din oierit (lapte, carne, lână, piei, straie)

Mocanii nietranshumanacyjni

Un al treilea grup distinct de mocani ocupă valea Arieşului între comuna Bistra (unde tradiţional începe Ţara Moţilor) şi până în josul văii în apropiere de Cheile Turzii. Aceste comunităţi de mocani sunt cunoscute sub numele de mocănimea Văii Arieşului. „Centrele” de odinoară ale acestei mocănimi sunt satele Lupşa şi Sălciua, unde, până de curând, aurul se exploata direct din apa râului, scursă prin sitele manevrate de localnici. Proximitatea acestor resurse şi relieful tipic fac ca aceşti mocani să fie mai degrabă crescători de vite decât oieri. Mocănimea văii Arieşului se extinde la nord pe cursurile râurilor afluente ale Arieşului, în special pe valea râului Poşaga (valea Poşăgii) cuprinzând zona din jurul comunei Mărişel, aflată pe teritoriul judeţului Cluj , loc tradiţional de întâlnire estivală a mocanilor.

Al patrulea grup de mocani e reprezentat de mocănimea Ampoi-Întregalde, situată, ca şi mocănimea Văii Arieşului, tot pe teritoriul de azi al judeţului Alba.

Mocanimea Munţilor Apuseni cuprinde satele din sud-estul Munţilor Apuseni, din bazinul mijlociu al Arieşului şi Ampoiului. Zona este alcătuită din mai multe subzone: a Munţilor Trascău, a Albei şi Ampoiului, situată pe cursul mijlociu al Văii Arieşului, între Baia de Arieş la apus şi Buru la răsărit, o zonă izolată, păstrătoare de elemente etnografice arhaice. Relieful circumscris de mocănime este de deal-munte şi ocupaţiile specifice zonei sunt agricultura de şes, de deal şi de munte: agricultura în terase, păstoritul, pomicultura. Portul popular din mocanime este integral alb. Mocanii de regiune sunt legaţi locului, spre deosebire de moţi, care sunt „toţi în drum”, călătoresc pentru a-şi vinde produsele de lemn. Tipice pentru aceasta zona etnografică sunt şurile acoperite cu paie sau şindrila, monumentale prin înălţimea acoperişului sau grajdurile mari de bârne, acoperite cu paie. Casele sunt la fel foarte înalte, proporţia dintre înălţimea pereţilor şi cea a acoperişului fiind de 1 la 3. Uneori construcţiile sunt ridicate pe un soclu de lespezi de piatră. Satele mocanimii Ampoiului sunt atestate ca fiind cele mai vechi din regiune

Autorul Ioan Rusu Abrudeanu „fixa” în 1928 limitele geografice ale teritoriului locuit de mocanii zonei colinare a Munţilor Apuseni după cum urmează:

Ei (mocanii n.n.) sunt resfiraţi pe teritoriul care începe de o parte dela Dealul Mare, lângă Abrud, pe Valea Ampoiului în jos până la Ampoiţa, apoi dela Detunata spre Răsărit şi Sud până la Cheile Râmeţului şi Întregalde, iar de altă parte dela Lupşa pe Arieş în jos până la Baru şi muntele Bedeleului, ca şi întreaga populaţie de pe Valea Ierii până la muntele Dobrin

A cincea mocănime a fost semnalată de etnograful şi antropologul Nicolae Dunăre (vezi bibliografia) şi cuprinde câteva comune grupate în jurul aşezărilor Şieu-Monor din judeţul Bistriţa-Năsăud, sub denumirea generică mocănimea Şieu-Monor.

O a şasea mocănime s-ar afla -tot potrivit lui N. Dunăre- pe valea superioară a Mureşului, cuprinzând câteva comune situate în defileul Deda-Topliţa, ca Filea, Vătava, Morăreni etc. Aceştia se mai numesc şi iţani. Satele păstoreşti de pe Valea Gurghiului, cum ar fi Hodac, în munţii deasupra căruia s-au aflat, tradiţional, locuri special amenajate unde se tundeau oile mocanilor mărgineni, au ca port popular tipic „straiele” şi pălăriile mocăneşti, iar locuitorii lor pot fi descrişi de asemenea ca mocani. thumb|left|O carte poştală de la începutul secolului XX , cu ştampila poştală Bucuresci întitulată Mocani. În respectiva epocă, mocanii, dârji păstrători ai datinilor etno-naţionale, erau priviţi cu admiraţie, fiind echivalentul românesc al gaucho-ului argentinian. Mai târziu, unii simpatizanţi ai Mişcării Legionare au preluat costumaţia acestora, căutând să emuleze înfăţişarea, tipul naţional şi sobrietatea tipice acestor păstori carpatini

Mocanii Ţării Vrancei şi ai Carpaţilor de curbură

În anumite sate de pe versanţii Munţilor Vrancei zonă numită şi Ţinutul Vrancei, cum ar fi Răcoasa, Reghiu şi altele, unde există documentată încă din evul mediu timpuriu o puternică tradiţie pastorală şi de oierit, locuitorii sunt numiţi (şi se numesc ei înşişi) mocani. Nu este clar dacă aceşti mocani vrânceni reprezintă o mocănime propriu-zisă. În caz afirmativ, ei ar forma cea de-a şaptea mocănime — situată la punctul de întâlnire dintre Transilvania, Moldova şi Muntenia. Etnograful vrâncean Ion Diaconu consideră că aceşti oieri vrânceni nu sunt mocani „adevăraţi”, ci păstori moldoveni medievali din Ţara Vrancei şi că au primit denumirea mocani doar prin asociere. Mocanii vrânceni nu practica transhumanţa, mutandu-se doar vara pe local, în munţii Vrancei. Ţara Vrancei avea în evul mediu o identiate proprie, diferită de cea a Moldovei. Nu întâmplător, balada Mioriţa are ca personaje un baci vrâncean, distinct de cel moldovean şi de cel ungurean.

Ţara Vrancei se bucura de o autonomie faţă de cetatea de scaun a Sucevei, suzeranitate plătită cu căpăţâni de sare, miere de albine sau turme de oi. De altfel, ţinutul Vrancei a reintrat oficial între hotarele Moldovei, cu autonomia amintită, la 10 martie 1482, după ce Ştefan cel Mare a stabilit graniţa cu Ţara Românească pe râul Milcov, alipind Adjudul şi părţile dinspre răsărit.

Cu toate că nu au fost ei înşişi transhumanţi, mocanii de aici locuiau în acele sate montane vrâncene care au fost parte integrantă a aşa numitelor „drumuri ale oilor” din evul mediu şi o zonă de confluenţe complexe.

Scrierile despre traseele transhumanţei dau seama şi amplitudinea imaginilor rechemate din trecut. Turmele transilvane de oi, de exemplu, în drumul lor spre Deltă sau Balta Brăilei, se scurgeau pe traseul Lepşa – Tulnici – Bârseşti – Valea Sării

Mai la nord, în munţii Bacăului, există o altă zonă mocănească bine demarcată, în care localnicii îşi au obârşia în sânul mocanilor ardeleni bârseni. Zona lor se cheamă uneori mocănimea Caşinului. Despre ei a scris Alexandru Vlahuţă în „România pitorească”

De pe larga tăietură a şuşiţii, o luăm pe la Câmpuri în sus, pe pârăul Negru, urcăm spre Miazănoapte, pe sub coastele Tihăraielor, prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine, şi ieşim, după două ceasuri de suiş, pe culmea Tempei, de unde ne lăsăm, ţiind matca Haloşului, la mânăstirea Caşin. De-aici începe lanţul frumoaselor sate de mocani, înşirate pe spintecătura Caşinului, până-n Trotuş.

Alte sate care îşi trag originile din mocani se pot întâlni în zona colinară la limita judeţelor Vaslui si Bacău, cum ar fi Bărtăluş-Mocani, în timp ce locuitorii mocani ai localităţii băcăuane Poiana Sărată, de la poalele Muntelui Muşat, susţin că aşezarea lor ar reprezenta „singurul sat de mocani din ţară”, o evidentă exagerare care nu diminuează însă ataşamentul sincer al acestora până în ziua de azi faţă de identitatea mocănească.

Poiana Sărată, azi băcăuană, este de fapt o aşezare populată de mocani transilvăneni, care şi-au păstrat până azi graiul specific. Localitatea, deşi inclusă în 1949 în regiunea Bacău (ulterior în judeţul Bacău), este geografic situată în Transilvania, provincie căreia i-a aparţinut istoric din totdeauna. Mocanii de aici, ţuţuieni sau mărgineni ardeleni la origine, au fost invitaţi de împăratul Francisc I de Austria (Franz I.) care s-a aflat pe tronul de la Viena între 1804 şi 1835, cu rolul de a înfiinţa în 1821o aşezare cu rol de garnizoană de frontieră în apropierea pasului Oituz. Iniţial, autorităţile imperiale au preferat ca acest post de frontieră să fie colonizat de secui catolici, dar, după refuzul acestora, s-a recurs la serviciile mocanilor, renumiţi pentru calităţile morale, dârzenia şi frugalitatea necesare unor asemenea sarcini administrativ-militare complexe. Mocanii „grăniceri” de aici şi-au păstrat însă legăturile cu mocanii sibieni, care se opreau adesea la Poiana Sărată în transhumanţele lor, în special cele care vizau sudul Rusiei. Uneori, mai ales după 1885, grupuri de mocani sibieni, însoţiţi de mocani din Poiana Sărată, transhumau împreună, uneori nemaiîntorcându-se din acele zone sudice ale Rusiei europene respectiv din Crimeea, unde -potrivit istoricului Ştefan Meteş-, atraşi de clima blândă şi perspective finaciare prielnice, îşi întemeiau familii şi achiziţionau pământuri.. În 1918, Poiana Sărată a intrat cu restul Transilvaniei în componenţa României, parte a judeţului interbelic Trei Scaune. În anii '40, după dictatul de la Viena, aşezarea a fost alipită Ungariei, iar trupele de jandarmi horthyşti, iritate de prezenţa în secuime a acestui nucleu însemnat de români rebeli, cu aptitudini militare tradiţionale, au comis atrocităţi împotriva lor. După revenirea Transilvaniei la România, aşezarea nu a mai fost inclusa în judeţul Trei Scaune respectiv Regiunea Autonomă Maghiară, ci a fost anexată regiunii Bacău.

Comunităţile de oieri ca acelea din zona Întorsurii Buzăului din actualul judeţ Covasna sau din Soveja şi Rucăreni (aceste două comune aflate în pasul Oituz la demarcaţia dintre Moldova şi Transilvania, Rucărenii, având ca locuitori o comunitate de păstori originară din Rucăr-ul argeşean şi cel braşovean) sunt denumite (sau se denumesc ele însele) de asemenea mocani. Însă această denumire a căzut în desuetudine.

În Moldova, dar şi în alte regiuni în special Dobrogea, satele de mocani sunt riguros delimitate de cele de cojani. Termenul cojan (la care făcea referire adesea Nicolae Iorga), era de „locuitor originar din câmpie, fermier şi cultivator de viţă de vie”, în contrast cu mocanii crescători de animale. În timp ce cojanul era „podgorean”, mocanul era oier. Deşi cele două comunitati au existat în imediată proximitate, ele nu s-au amestecat, contactele fiindu-le doar de natură comercială, mai puţin sociale:

Satele din jurul Oneştilor ca Răcăuţi, Bucium, Caşin, Mânăstirea Caşin sunt sate de mocani, iar cele ce coboară spre Adjud, formând comuna Ştefan cel Mare şi comuna Căiuţi, sunt sate de ţărani numiţi cojani, iar mai jos de Căiuţi urmează iarăşi trei sate de mocani: Balca, Borşani şi Coţofăneşti. Satul de răzeşi Căiuţi, cu denumirea veche de posercani, are o vechime mare.

Mocani, Moceani, Μότσιανοι

Un caz particular îl reprezintă satul Mociu , situat în zona deluroasă (impropriu numită) Câmpia Transilvaniei pe drumul care leagă Clujul de municipiul Reghin. Locuitorii din Mociu se numesc moceni sau moceani, iar zona are o puternică tradiţie pastorală, reflectată într-un folclor muzical specific, similar până la identitate cu cel al saracacianilor. . Coincidenţa face ca o ramură a aromânilor din sudul munţilor Pind să fie cunoscută sub numele de moceani sau mociani. Unii antropologi au sugerat că denumirea mocean, respectiv mocan, ar fi o variantă a unui singur nume. Istoricul grec Asterios Koukoudhis îi încadra pe moceani sau mociani (pe greceşte Μότσιανοι) în ramura aromanilor grămuşteni care au originat din sudul munţilor Pind, din zona Aspropotamos (Ασπροποτάμου) Autorul grec Ion Dragomis Alexis plasează originile mocenilor în munţii situaţi la vest de Trikala în Tesalia de unde, unele grupuri s-au mutat la nord, în jurul orăşelului Prototsani din Tracia de vest grecească, unde pot fi întâlnite, autodescriindu-se ca „eleni vlahofoni” (aromâni asimilaţi).

Mocanii şi aromânii: între fraternizare şi antagonism

Mocanii, păstori români transilvăneni, care, după cum am văzut mai sus ajungeau -de regulă- în decursul transhumanţei la sud de Dunăre, şi în Cadrilater sau în împrejurimile Varnei, iar uneori în Rodopi şi în Rumelia Orientală, i-au intâlnit adesea în peregrinările lor pe aromâni, mai ales ramura grămuşteană a acestora. Se pare că uneori au coabitat, iar grupuri de aromâni s-au întors alături de mocanii mărgineni şi s-au stabilit în Mărginimea Sibiului. Victor Păcală, în monografia pe care a dedicat-o marii comune mărginene a Răşinarilor, precizează că turmele mocanilor ajungeau până pe teritoriul de azi al Greciei. La rândul lor, aromânii şi-au lăsat amprenta lingvistică asupra graiului local al mocanilor din Răşinari. Teodor Capidan precizează că la Răşinari, verbul a fi se conjugă la persoana întâia singular sub forma mine/mini escu, ca la fărşeroţi, grămuşteni şi probabil la saracaciani, spre deosebire de formele locale, transilvănene, io sunt, io-s, io îs, io mi-s şi de cea a aromânilor pindeni io hiu (fiu). Unii mocani vrânceni din Soveja continuă să folosească acelaşi tip de conjugare, uşor alterată, sub forma mini esc.

Un caz interesant îl reprezintă numele aşezării Lupşa din mocănimea Văii Arieşului. Atât în graiul local cât şi în aromâna sud-dunăreană, lupşă înseamna 'lupoaică'. Se pare că aidoma aromânei, graiul local al mocanilor a păstrat acest termen comun protoromânei. În graiul comunei Lupşa se foloseşte predominant perfectul simplu sau aorismul în locul perfectului compus, ceea ce este mai puţin specific în graiurile transilvănene, dar frecvent în aromână, în graiurile olteneşti şi în cele de la est de Olt în Vlaşca etc.

thumb|left|Gorj, 10 iulie 1926. Mocani şi aromâni pe muntele Larga în Carpaţii Meridionali

Când politicianul paşoptist român, mai târziu prim-ministru al României, Ion Ghica l-a întâlnit pe aromânul născut în comuna din Epirul (azi grecesc) Sirakou/Săracu, Ioan Coletti (în greceşte Koletis), care devenise primul prim-ministru al Greciei independente, l-a comparat pe acesta cu un „mocan”, după cum relatează Teodor Capidan (vezi bibliografie): Relatările cele mai interesante, însoţite de mărturisiri proprii şi câteva fraze aromâneşti spuse de Coletti, ni le dă Ghica în Scrieri, III, pp.99-106, ed. 1914.

Ion Ghica l-a întâlnit pe Coletti la Paris, în saloanele doamnei Champy, în calitate de „envoyé extraordinaire de Sa Majeste le roi des Grecs”. Potrivit autorului, „son Excellence le General Colleti” era „înalt, trupeş, frumos, îmbrăcat cu fustanelă, cu mintean şi cepchen alb, cusut cu găitanuri albastre”. Ioan Ghica, intrând în vorbă cu Coletti şi aflând că este român, i-a spus „şi eu sburescu armâneşte” („şi eu vorbesc aromâneşte”). Mai departe, Ghica adaugă „Coletti avea figura cea mai românească ce se poate vedea, ai fi zis că e un mocan de la Braşov. Se uita cu drag la mine când vorbeam româneşte şi, cu un suspin în glas, mi-a zis: părintsil'i añei sburăscu maşi armăneşte şi-mi pare ghine că tsin'i la miletea noastră; h'im simpatriotsi” („părintii mei vorbesc numai aromâneşte şi-mi pare bine că ţii de neamul nostru; suntem compatrioţi”).

Unii autori români susţin teoria radicală -deşi dubioasă- că mocanii săceleni ar fi ei înşişi de origine sud-dunăreană, ipoteză care are potenţialul exploziv de a redefini din temelii istoria unor comunităţi româneşti din Transilvania:

Mocanii săceleni provin din imigrarea de oieri sud-dunăreni, macedoromâni, de la 1392, consemnată de cronicarii Vasile şi Radu Tempea de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului (cf. Istoria Bisericilor Ortodoxe Române din Săcele, Braşov de Ştefan Casapu, vol. I, editată în 2000). Argumente în favoarea originii macedoromâne a mocanilor săceleni aduc şi cercetătorii N. Densuşianu, Ov. Densuşianu, T. Papahagi şi Elena Moroianu. Cel mai puternic argument pentru originea sud-dunareană a mocanilor săceleni o reprezintă faptul că aceştia practicau o transhumanţă descendentă (aşezările stabile sunt la munte, de unde se coboară la şes pentru păşunat). Respectând acest ritual secular, Gheorghe I. Median pleca cu turmele de oi în Balta Brăilei, unde, pe traseu, se oprea câteva zile în localitatea Bordei Verde de lângă Brăila, la vărul său primar Gala. Conform autorilor sus citaţi, Dobrogea era zona preferată a mocanilor săceleni în transhumanţa lor, creându-se la Medgidia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, centrul mocanilor săceleni. O parte din ei s-au stabilit în localităţile Hârşova, Vareş, Caramurat (azi M. Kogălniceanu), construind o biserică ortodoxă în anii 1881-1882 şi o şcoală primară. În Dobrogea, tot mocanii săceleni au înfiinţat Mănăstirea Cocoş

Mocanii în Cadrilater, Bugeac şi Crimea

Deşi Cadrilaterul a devenit parte a Regatului României abia în 1913, mocanii -în special cei mărgineni- au colonizat unele teritorii ale acestei provincii disputate deja cu multe decenii în prealabil. Mocanii din Tilişca sibiana au înfiinţat localiatea Aidemir , aflată doar la 7 km. de Silistra deja prin 1860-1870. Aici, Eforia Şcoalelor româneşti a finanţat şcoli pentru copiii românilor mocani locali, în condiţiile în care acest teritoriu era administrat de Bulgaria, ea însăşi sub suzeranitatea otomană. Aceste şcoli se aflau sub aceeaşi tutelă ca acele destinate aromânilor din Grecia si Macedonia. După alipirea Cadrilaterului la România, zeci de mii de aromâni, mai ales grămuşteni, dar şi fărşeroţi şi pindeni, s-au alăturat mocanilor deja sedentarizaţi aici, fiind împroprietăriţi cu terenuri agricole. Li s-au alăturat familii de cojani podgoreni din „vechiul regat” şi câteva sute de români zişi „vlahi” de pe Valea Timocului. Aceste grupuri eterogene de români, uneori cu stil de viaţă şi orizont diferite, aveau misiunea să apere hotarele nesigure ale Cadrilaterului în condiţiile în care comitagii bulgari treceau adesea în România comiţând atrocităţi şi devastând aşezările mocăneşti respectiv aromâne. Aceste tensiuni permanente s-au repercutat asupra relaţiilor dintre grămuşteni şi mocani, încât unii grămuşteni au ajuns să folosească termenul „mocan” în sens peiorativ. Mocanii, pe de altă parte, aveau pretenţia de a fi „autohtoni”, ei având rădăcini mai vechi în Cadrilater. Aceste vechi fricţiuni îşi găsesc expresia până în ziua de astăzi, când o parte a aromânilor din România folosesc în continuare termenul peiorativ „mucan”, spre a-i desemna colectiv pe toţi românii din România.

Prezenţa mocanilor la sud de Dunare a fost bine documentată mai ales de misiunile diplomatice austriece, mocanii transilvaneni fiind la acea vreme supuşi austrieci:

Despre „emigranţi” vorbeşte Ion Ionescu de la Brad, descriind situaţia mocanilor oieri din târgul Bazargic, în Varna, în ţinuturile Balcic, Silistra, Turtucaia şi Rusciuc, unde aveau păşuni bogate pentru turmele lor. Autorul dă totodată numele a patru mocani din ţinutul Balcic: Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinar, Nicolae Şchiopu.

În ceea ce priveşte transhumanţa, consulul austriac din Rusciuc, raportează că, pe la 1850, pe câmpiile ţinuturilor Silistra şi Varna, păşunau peste un milion de oi ale oierilor români. Numai în 1883 şi doar prin carantina Piua Pietrei trec la sud de Dunăre: 159689 de oi, 8661 de capre, 73589 de cai, 264 de măgari, însoţiţi de 1029 de ciobani şi de câinii lor.

thumb|right|Extras din lucrarea lui Ştefan Meteş despre migraţiunile păstorilor transilvăneni

Colonizări de mocani au avut loc şi în Bugeac şi Crimeea, mai ales din sate mărginene ca Rod. Gheorghe_Asachi i-a surprins pe aceşti mocani la Chilia, pe la jumatatea secolului al XIX-lea, în timpul unor dispute violente cu piraţii sarazini care încercau să-i prade. Alte grupuri de mocani pionieri s-au stabilit în Crimeea, Kuban şi în nordul Caucazului.

Arhivă vizuală mocani

• Pe muntele Larga, Gorj. În grupul acesta apar şi câţiva aromâni

• Un mocan sau mărginean din Poiana Sibiului şi un baci aromân

• O băciţă din Novaci, Gorj, şi un căşear aromân

• Sat din Mărginimea Sibului în perioada interbelică

• Costumaţie tradiţională a momârlanilor (asemănătoare cu cea a mocanilor mărgineni) din împrejurimile Petroşanilor

• Un momârlan sau 'jian' înainte de primul război mondial

• Mocanii buciumeni

• Mocani sălişteni în drum spre târg

Bibliografia

Ion Ghelase, Mocanii: importanţa şi evoluţia lor social-economică în România [cu o prefaţă de Nicolae Iorga]. Bucureşti, 1937. 128 pag.]

Tudor Mateescu, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. [Direcţia generală de statistică Bucureşti, 1988, 126 pag.]

D. Şandru, Mocanii în Dobrogea. Bucureşti, Editura Cugetarea, 1946, 134 pag.

D. Haşeganu, Mărginenii în viaţa economică a Transilvaniei, Braşov, 1941

Tudor Mateescu, Păstoritul mocanilor în zona maritimă Mangalia-Balcic (Le paturage des „Mocans” dans la zone maritime de Mangalia-Balcic). În: „Revista de Istorie”, 1996, 7, nr. 7-8, p. 555-567.

Tudor Mateescu, Un mocan săcelean în Dobrogea înainte de 1877 - Radu Jalea (Radu Jalea - en Dobroudja avant 1877). In: REF, 1997, 42, nr. 5-6, p. 429-440.

Tudor Mateescu, Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în „Revista Arhivelor”, XXIII (1971), nr. 3, p. 391 şi urm.

Ghelase, Ion I., Mocanii pioneri ai comerţului în secolul al 18 şi al 19-lea. Bucureşti, Tip. Ion C. Văcărescu, 1934. - 15 pag. Revista Analele Economice şi Statistice, (1934), H. 7-9

Ghelase, Ion I., Mocanii bârsani. De la nomadismul pastoral la stabilitatea agricolă în Dobrogea. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1935, 19 pag.

I. Vlăduţiu, Noţiunea de „mocan” în păstoritul românesc, în Revista de Etnografie şi Folclor, IX, 1964, p. 143-158

C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII-XIX, Edit. Academiei, Bucureşti, 1976

E. Mateş, Păstorii ardeleni în Principatele Române, Arad, 1925, p. 187-188.

Ion Penişoară, Unele aspecte dialectale în entopica dobrogeană. Comunicare prezentată la Al X-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj, 26-28 octombrie 1993

Victor Tudoran, Datini şi obiceiuri ale mocanilor săceleni. Editura Asociaţiei Cultural - Sportive "Izvorul", Săcele, 2005

Dr. Nicolae Dunăre, Civilizaţia tradiţională românească în curbura carpatică nordică, Bucureşti, 1984

Valer Butura, Străvechi mărturii de civilizaţie românească: Transilvania. Studiu etnografic. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică (Bucureşti, 1989). Descriere foarte detaliată a mocănimilor din Transilvania.

Gheorghe Ivănescu, Ciobanii meglenoromâni în sudul Transilvaniei, Oltenia şi Muntenia. Graiul românilor din imperiul româno-bulgar (în: Buletinul institutului de filologie română „Al. Philipide”, Nr. 9, Iaşi, 1942, pp. 161-179)

Mihai Lazăr - Raport de cercetare asupra păstoritului; Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava

Petrila: ţinuturile stăpânite de momârlani

Familia Median şi mocanii din Săcele

George Bogdan - Singur, singurel - Revista Athenaeum.

Despre transhumanţã şi economie de piaţã în satul Tilişca (sudul Transilvaniei) - Constantin Marin - Centrul de Cercetãri Antropologice în Sociologie Românească, Volumul I, nr. 3/2003

Liviu Brezae - Povestea transhumanţei Monitorul de Alba 08/02/2007

Zobacz też

• Arumuni
• Karakaczanie
• Jenisze

Referinţe

Mocani trudnili się tradycyjną gospodarką opartą na pasterstwie (również pasterstwie transhumanacyjnym) i ekstensywnej uprawie roli. O ile do początku XX wieku termin ten miał znaczenie jako wyróżnik (etniczny lub określający tryb życia) o tyle współcześnie oznacza raczej ogół mieszkańców Siedmiogrodu.

The "Dictionarul enciclopedic ilustrat" Bucuresti, 1931 gives the following definiton: Romanian Language "Mocanii sunt ciobani adreleani de la poalele Carpatilor" Astazi, prin extensie un mocan este considerat orice locuitor din regiunile muntoase, mai ales din Ardeal. English Language "Mocan is a Transylvanian shepherd from the Carpatioan Mountains." Today, sometimes a MOCAN is considered any person who lives in the Transylvanian (Carpathian) Mountains.

Wyróżniono wiele grup Moczan:

1. Marginimea Sibiului (Sibiu)
2. Tara Bârsei or Sãcele near Brasov
3. Mocani Valea Ariesului (this page)
4. Mocani Valea Ampoilui (this page)
5. Mures / Câmpia Clujului with 3 sub-groups

• Sieu, Sieut, Monor
• Filea, Vatava, Morareni on Upper Mures Valley around Deda (of The Mountain Pass Deda-Toplita)
• Mociu

1. wschodnie stoki Karpat: Wrancza (Vrancea Mountains) (in Moldova) The people in this area call themselves MOCANI.
2. Southern slopes of: "Carpatii Meridionali" (Vadeni in Gorj, more)

Referencje

• Dictionarul enciclopedic ilustrat, Bucuresti, 1931

Kategoria:Wołosi

---

---

Samarina

Samarina (gr. Σαμαρίνα, [język arumuński|arum.]] Samarina, Xamarina) wieś w Prefekturze Gravena w Grecji. Najwyżej położona miejscowość w Grecji zamieszkiwana do niedawna przez greckich Wołochów - Arumunów, współcześnie w większości już zasymilowanych.

W Samarinie urodzili się Alcybiades Diamandi di Samarina oraz Mikołaja Matushi, przywódcy Księstwa Pindosu - efemerycznego bytu qasi-państwowego w czasie II Wojny Swiatowej.

Grevena Prefecture, Greece. Population 701 (2001). It is located in the north-east foot of mountain Smolikas (Σμόλικας) in Macedonia (Greece). With an altitude of 1440-1540 meters is the highest village in Greece. Its population consists of Vlachs. It is not inhabited during the winter months due to severe weather conditions. However, because of its unique location, beautiful pine and beech forests makes it an ideal summer attraction for thousands of tourists every year.

Historia

Samarina jest jedna

This village in the Pindos mountains with its Vlach population enjoyed successful periods of exceptional economic growth and cultural development. On a map it was shown under the name Santa Marina. Its inhabitants tended sheep and goats and wove a woolen fabric called 'velentza', which they sold at the region's trade fairs. The people of Samarina were also involved in trade, and as muleteers they pioneered long caravans that traveled all over the Balkans. The level of culture reached by this town (it had churches, schools and a library) is evident in the excellence of its religious painting. Samarina flourished at the end of the 18th century and during the 19th. The economic success was based on a group of activities, but mostly in the cattle-breading, the small industries, the trade and the arts.

W 1880 roku w Samarinie powstała szkoła arumuńska T. Shomu.

An important account of the life of the Vlach population of Samarina at the beginning of the 20th century is provided in a study by A.J.B. Wace and M.S. Thompson entitled Nomads of the Balkans: an account of life and customs among the Vlachs of Northern Pindus, London 1914.

The Greek folklore song "Children of Samarina" (Greek: Παιδιά απ'την Σαμαρίνα) is associated with it. It refers to local volunteers who fought and lost their lives during the Greek War of Independence against the Turks in 1821. In particular, it refers to the Messolonghi events and the heroic "Exodus of its Guards".

Samarina was the birthplace of Alchiviad Diamandi di Samarina and Nicola Matushi, leaders of the Principality of Pindus during World War II.

Region

The district of Samarina is located in south western Macedonia. This mountainous region is covered with forests full of trees such as beeches, pines, firs, oaken, sfendamos, arkenthos, cornels, poplars, willows and other. The fauna of the area includes animals such as bears, roe deer, goats, wolf, foxes, badgers, squirrels, wild boar, rabbits, and many species of eagles, hawks and other birds.

Southwest from the village, in the foothills of mountain Smolikas and in the left side of the path we come across a glacial lake known as "Drakolimni" (or Dragon's Lake). Here, Alpine tritons can be found while a few meters away the big waterfall of Smolikas exists, known as "Apa Spintziouriata" , whose water crosses the rough glen of Valia Kirna, named Skontina. The current of Valia Kirna is met some miles away with another current named Skordei-Greko, which steams from the areas of Gomara, Tampouri and Samarina.

In the forest of Kioyrista, just above the village of Samarina, the "Fantina Likiraou" spring is located (Spring of the "Lady") next to which a fountain has been built, known for its crystal clear water. A few minutes walk away from the fountain and inside the forest, another water source is located in the middle of a verdurous grassland, the source of "Moutcalia". The place over there is offered for picnics, exhibitions, sports and countryside games.

In the border limits of the villages Smixi, Samarina and Distrato, the mountain Gomara is raised with altitude 2.028 meters. The peak of the mountain is almost naked with interspersed bushes and low beech trees and black pines. From over there one can see the village of Samarina, the city of Kastoria and the mountain Olympos. The mountain Skourtzia (1.840 meters) is in the northeast side of the village and it is a rocky mountain apart from the places covered with beech trees. The Dotsiko village, the Helidonou sink area and the location "Stavros" are the places of the mountain that afford the best view. The Greko-Romios peak, with 1.800 meters has the same characteristics with the Skourtzia mountain.